Sculpturi in hartia igienica!

Cu o iluminare corespunzatoare, scenele surprind pe oricine. E simplu. Asta inseamna creativitate.

Ce inseamna creativitatea? Grosso modo, o putem denumi trecerea de la idee inovativa la o materializare perfecta, care suprinde pe oricine, generand afirmatia "si eu puteam sa fac asta, insa nu m-am gandit la asa ceva". Desigur, definitia nu este intocmai precisa, pentru ca sare peste drumul dificil, acela de a gasi ideea.

Se spune insa ca ideea nu trebuie cautata, ea venind spre omul potrivit, luandu-l prin surprindere. Uneori, se intampla sa visezi cea mai grozava inventie, care dimineata ti se pare absolut geniala. Plin de vointa cum esti, o si pui in practica, descoperindu-i fie genialitatea fara dubiu, fie necorcondanta sa cu lumea inconjuratoare. Creativitatea inseamna surprindere. Cine are curajul sa incerce ceva nou, dar simplu, poate inova. Drept exemplu, o luam pe Anastassia Elias, o artista care in ultimii zece ani a expus opere prin cele mai renumite galerii din Paris. A inceput cu pictura, apoi cu colajele, cu ilustratiile pentru doua carti si cu un proiect aparent banal, intitulat "Reauleaux".
In acest proiect, Anastassia a atacat hartia igienica, insa nu asa cum face orice om, ci dintr-o perspectiva pur artistica. Folosindu-se de acei cilindri de carton care sustin hartia, artista a sculptat in carton, creand scene in acele tuburi. Cu o iluminare corespunzatoare, scenele surprind pe oricine. E simplu. Asta inseamna creativitate.

Bufalino Mobile: O casa pe un scuter !

Mica mica, dar e a mea - vorba reclamei. In acea rulota, exista bucatarie, un scaun, un pat, un dulap, o zona de depozitare si, cel mai important, un acoperis deasupra capului. Adica tot ceea ce-i trebuie unui tanar nonconformist ca sa se simta bine in orice calatorie, fara grija banilor pentru chirie.
Stim, pare putin ciudat sa afirmi ca poti construi o casa pe un scuter. E si mai ciudat cand auzi numele de Bufalino, care pare o combinatie intre bufon si arlechino. Dai aici nu e nimic de glumit, ci un concept cat se poate de serios. Vorbim de Art Lebedev, o companie care nu se mai opreste din inovat, asa ca lucrurile nu stau chiar pe nasuri rosii sau baloane colorate.

Rusii de la Art Lebedev s-au extins de la tastaturi pana la cladiri, iar acum tin internship-uri pentru tineri cu potential. Practic, oricine are o minte creativa, poate aplica pentru o bursa la celebrul studio. E si cazul lui Cornelius Comanns, care a si venit cu un concept cat se poate de interesant: Bufalino Mobile! Ce e asta? O casa pe un scuter, nu despre asta incercam sa vorbim? Cornelius a luat (imaginar) un scuter Piaggio Ape 50 (trei roti, cu doua pe spate; exista si modele cu doua roti pe fata, insa in mod cert nu dispun de aceeasi stabilitate) si i-a adaugat o platforma, sub forma unei rulote de mici dimensiuni. Mica mica, dar e a mea - vorba reclamei. In acea rulota, exista bucatarie, un scaun, un pat, un dulap, o zona de depozitare si, cel mai important, un acoperis deasupra capului. Adica tot ceea ce-i trebuie unui tanar nonconformist ca sa se simta bine in orice calatorie, fara grija banilor pentru chirie.

Fotografia aceasta este pur si simplu fabuloasa!

Pe 11 septembrie, Isaac Gutiérrez Pascual se afla in Los Sotos de la Albolafia, o rezervatie naturala din Cordoba ce ocroteste numeroase specii de pasari. Furtuna isi strangea norii, iar debutul ei parca miroasea in aer.
Pascual avea la el un Canon 5D dotat cu setul de lentile Canon EF70-200 2.8 IS, precum si un senzor de lumina Sekonik. Cu setarile ISO 320, f/5.6 si 1/320, fotograful a asteptat momentul potrivit. Se afla indubitabil in locul potrivit. Era si omul potrivit, intrucat este un fotograf profesionist cu experienta. Cand un nor urias a inceput sa se deformeze, pasarile s-au dus in coruri spre culcare iar Venus a aparut pentru cateva secunde, Pascual a apasat butonul, salvand fotografia in format pur, RAW. Nu a umblat deloc la ea, rezultatul fiind exact asa cum il puteti vedea:

Click aici pentru a vedea fotografia originala, in detaliu!

Click aici pentru a vedea fotografia originala, in detaliu!

Ghid de agatat pe net pentru incepatori

 

E mai bine să eviţi să oferi detalii intime până când nu cunoşti bine persoana cu care ai de-a face

Există câteva „activităţi“ care trebuie bifate pentru a avea succes. Dacă eşti singur sau prea ocupat, îţi poţi găsi alesul pe internet dacă urmezi câteva sfaturi. Expertul în relaţii Sarah Abell face pentru „The Daily Telegraph“ o listă a acestora.

Cum aflu care site este mai bun, cum pot avea încredere că persoana care m-a contactat este serioasă?
„Este normal să fii îngrijorat, mai ales dacă este ceva nou", afirmă Sarah Abell, specialist în relaţii. Dar, spune ea, trebuie să alegi site-uri cunoscute ca având o reputaţie bună, care solicită detalii şi care oferă protecţia datelor personale ale membrilor, relatează Adevărul.

1. Foloseşte o fotografie atractivă, dar recentă. Nu vrei ca oamenii cu care te întâlneşti să fie dezamăgiţi că imaginea nu corespunde cu ce ceea ce văd în realitate.

2. Fii sincer când îţi scrii profilul. Nu ai prefera să fii plăcut pentru ceea ce eşti şi nu pentru imaginea falsă pe care ai creat-o?

3. Scoate în evidenţă calităţile pe care le ai. Până la urmă, îţi faci reclamă şi asta înseamnă să te gândeşti la ceea ce ai unic şi te
diferenţiază.

4. Fii flexibil în ceea ce cauţi. Decide asupra căror aspecte nu eşti dispus să faci compromisuri, dar fii deschis la restul. Cu cât ai mai multe pretenţii, cu atât îţi limitezi alegerile.

5. Fii amabil atunci când răspunzi la o invitaţie. Tratează-i pe ceilalţi aşa cum ai vrea tu să fii tratat. Dacă nu te interesează persoana respectivă, trimite-i un răspuns politicos prin care îi transmiţi că nu vrei să o cunoşti mai bine.

6. Fii precaut cu datele personale. Evită să oferi informaţii intime. Împrieteneşte-te pe Skype sau prin e-mail înainte de a vă întâlni - astfel, poţi cunoaşte mai bine pe cineva. Stabileşte întotdeauna o primă întâlnire într-un loc public. Anunţă pe cineva unde mergi şi când urmează să te întorci.

7. Planifică o primă întâlnire scurtă. E mai bine să închei întâlnirea cu dorinţa de a afla mai multe. În cazul în care se va dovedi o întâlnire catastrofală, cel puţin n-ai pierdut foarte mult timp.

8. Acordă-i o şansă. Dacă prima întâlnire nu este tocmai un dezastru, însă nu eşti ferm convins dacă îţi place sau nu persoana, mergi la o a doua. Uneori ne pripim să judecăm oamenii şi putem omite din vedere un potenţial partener.

9. Încearcă să cunoşti oamenii într-un context. Dacă întâlnirea evoluează până la o relaţie, asigură-te că te vezi cu persoana şi în cadrul familiei sale. Dacă nu te prezintă nimănui, atunci are ceva de ascuns.

10. Bucură-te. Cunoaşterea unor oameni noi ar trebui să fie distractivă. Păstrează-ţi umorul - întâlnirile online pot implica şi ciudăţenii, nu doar întâlnirea unor persoane interesante.

Cum le facem faţă „invadatorilor“

Stresul psihic şi fizic e primul simptom al intruziunii în sfera noastră personală

Stresul psihic şi fizic e primul simptom al intruziunii în sfera noastră personală. Scad apoi performanţele fizice şi intelectuale şi, inevitabil, creşte agresivitatea. În funcţie de cultura în care ne-am născut, o „bulă“ de aproape un metru ne defineşte spaţiul personal. Graniţele intimităţii fizice şi psihice pot fi însă mult mai largi.

Tensiunea arterială creşte, ritmul cardiac e mai rapid, iar musculatura ţi se întinde ca un arc gata să sară. Toate sunt semne că ţi-a fost invadat spaţiul personal şi le-ai experimentat de fiecare dată când un necunoscut a venit prea aproape să-ţi spună ceva sau ceilalţi călători te-au înghesuit într-un autobuz. Imaginează-ţi că fiecare dintre noi e înconjurat într-un balon de săpun. Când ceva din exterior „forţează" peretele imaginar şi aşa subţire al sferei, e imposibil să nu-ţi sară ţandăra!

„O sferă care-mi delimitează prezenţa“

Georgiana, 35 de ani, căsătorită. „Spaţiul personal e ca o sferă care-mi delimitează prezenţa fizică şi psihică şi poate avea raza echivalentă cu lungimea braţului meu. Cred că dintre emoţii, furia este cea care mă determină să mi-l lărgesc. Ca o consecinţă, cei mai neplăcuţi intruşi sunt persoanele care mă consideră a fi mai puţin importantă pentru ei şi pentru mine decât sunt în realitate. În asemenea situaţii ridic bariere de protecţie, îmi lărgesc spaţiul personal, măresc distanţa dintre mine şi celălalt. De cele mai multe ori negociez. Nu exclud însă nici posibilitatea de a lăsa de la mine.“


“Mă deranjează să ascult melodiile preferate ale partenerilor de trafic“
Simona, 32 de ani, căsătorită, un copil. „Dacă m-aş referi la spaţiul personal de acasă, la ceva fizic, cred că cel mai bine mă simt în pat. Pentru că este un lucru cumpărat de mine. Dacă mă refer la spaţiul din autobuz sau din metrou, tare m-aş bucura ca această noţiune să fie un pic mai prezentă în conştiinţa şi în acţiunea oamenilor! Mă deranjează să ascult melodiile preferate ale partenerilor de trafic, mă deranjează autoturismele parcate pe trotuar şi simt că-mi ocupă tot spaţiul personal vital. Atunci când ceva îmi invadează sistematic perimetrul nu mai las de la mine, iau atitudine. Dacă este o intruziune ocazională mă detaşez şi încerc să mă feresc.“

“Spaţiul unde nu intră nimeni“
Gabriel, 32 de ani, divorţat.„E limita până la care mă pot simţi în siguranţă şi nesufocat, e spaţiul unde mă simt liniştit. Este clar spaţiul unde nu intră nimeni. Dimensiunea lui poate varia de la o situaţie la alta, de la o stare la alta. Intruşii cei mai neplăcuţi sunt oamenii care-mi zâmbesc larg, dar care e clar că au alte intenţii şi sunt aşa de insistenţi încât mai bine îi accepţi doar pentru a scăpa mai repede de ei. În majoritatea cazurilor las de la mine; câteodată negociez, rareori dau cu ei de pământ.”


Situaţii şi… situaţii

Bogdan, 36 de ani, căsătorit. „Sunt situaţii când ceea ce în mod normal m-ar fi scos din sărite nu mă deranjează deloc, de exemplu înghesuiala de la concerte sau din cluburi. Altfel, ţin foarte mult la spaţiul meu privat, chiar când mă aflu în taxi, pe scaunul de lângă şofer. Şi cel mai mult cred că mă enervează necunoscuţii, care, din varii motive, simt nevoia să mă atingă pe braţ, să mă bată pe spate etc. În astfel de cazuri mi se pare foarte greu să negociez ceva, de obicei mă retrag şi păstrez distanţa.“

Teritorii şi graniţe
Spre deosebire de animale, oamenii atribuie sensuri spaţiilor fizice şi, ca atare, teritoriul uman este prin esenţă social, arată conf. dr. Ştefan Boncu de la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din cadrul Universităţii A. I. Cuza (UAIC) Iaşi.


Specialistul în psihologie socială aminteşte într-o lucrare de cele trei tipuri de teritorii definite de psihologul Irwin Altman. Teritoriul primar asigură intimitatea, poate fi personalizat şi orice intruziune în el este resimţită ca o violare, exemplul cel mai la îndemână fiind locuinţa.

Teritoriul secundar este împărţit de mai mulţi indivizi, dar nu este foarte clar cui aparţine. De obicei, pentru moment, celui
care-l ocupă. În timp ce teritoriul public - cum ar fi scaunul dintr-un tramvai sau o cabină telefonică - este deschis tuturor şi niciun individ nu crede că are drepturi asupra acestuia atunci când îl ocupă.
O formă de comunicare
„Teritorialitatea serveşte la reglarea intimităţii. Individul se poate retrage în teritoriul primar şi poate rămâne singur, în felul acesta închizând lumea exterioară pentru el", explică Ştefan Boncu.
Dincolo de teritorii fixe pe care le poate marca în diverse moduri - punând o plăcuţă cu numele pe uşa casei, aşezând o haină pe un scaun dintr-o sală de spectacol sau lăsându-şi geanta pe scaunul din autobuz în timp ce compostează biletul -, omul abordează un comportament aparte şi faţă de un teritoriu mobil.

Altfel spus, comunicăm prin cuvinte, cu mâinile, cu ajutorul privirii, al expresiilor faciale, dar şi prin modul în care folosim un spaţiu - după cum indică profesorul Septimiu Chelcea în „Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura".

Studii aprofundate în acest domeniu a făcut antropologul american Edward T. Hall, care a inventat şi termenul de „proxemică", pentru a desemna studiul folosirii spaţiului de către om. Potrivit lui Hall, spaţiul personal ia forma unei sfere, iar individul nutreşte sentimente de proprietate pentru această sferă care-l include. Cercetări ulterioare au arătat însă că acest spaţiu personal nu are o formă perfect circulară, ci este mai mare în faţa fiecărei persoane şi mai redus în spatele ei şi în lateral.

De asemenea, cercetătorii au mai scos în evidenţă faptul că toate comportamentele noastre privind spaţiul nu sunt înnăscute, ci învăţate: de pe la 4-5 ani începem să manifestăm comportamente spaţiale, iar la 12-13 ani normele spaţiale sunt similare adultului.

Patru distanţe interumane

În urma cercetărilor, antropologul american Edward T. Hall delimitează patru distanţe interumane:

-„distanţa intimă" (de până la 40-50 de centimetri) în care poţi simţi prezenţa celuilalt, mirosul, respiraţia. Este un spaţiu de protecţie pentru fiecare, accesibil doar persoanelor foarte apropiate.
-„distanţa personală" (50-75 de centimetri), în care indivizii îşi pot atinge mâinile, defineşte limita contactului fizic cu ceilalţi.
-„distanţa socială" (1,5-3 metri) este distanţa la care se desfăşoară cele mai multe dintre interacţiunile individuale obişnuite, tranzacţiile, afacerile cu aspect formal.
-„distanţa publică"(3-6 metri) este cea la care individul e protejat şi, dacă este atacat, poate deveni defensiv.

Efectele invaziei spaţiului vital

Psihologii susţin că oamenii tolerează cu greu pătrunderea străinilor în spaţiul lor personal şi social, iar studiile au arătat că intruziunea în spaţiul intim determină modificări fiziologice şi psihice. Dimensiunea acestei sfere este influenţată de mai mulţi factori: cultura naţională, personalitatea individului, vârsta, sexul etc.

„Dreptul la demnitate al fiecăruia dintre noi presupune inclusiv respectarea spaţiului vital, deoarece atingerile de orice natură, inhalarea mirosurilor altora ne aduc, în mod evident, un prejudiciu", crede Aniela Minu, psiholog clinician. Respectarea spaţiului personal este importantă din cauza implicaţiilor majore asupra comportamentului uman şi asupra performanţelor individuale.

„În zilele noastre, oamenii sunt tot mai stresaţi fizic şi psihic şi mai puţin mulţumiţi de viaţă. Scăderea performanţelor, creşterea stresului psihic, a numărului de comportamente deviante (inclusiv delicte), creşterea agresivităţii verbale şi fizice, a nemulţumirilor faţă de lume şi de viaţă, scăderea calităţii relaţiilor dintre indivizi reprezintă doar câteva dintre efectele invadării spaţiului personal", explică Minu.

Aglomeraţia din mijloacele de transport în comun, de la concerte, din cinematografe atrage în mod inevitabil intruziunea unor necunoscuţi în zona noastră intimă şi personală.

Tehnici de apărare

Într-un spaţiu închis este puţin probabil să ne placă necunoscuţii cu care venim în contact. „Uneori este dificil să le întorci spatele, căci nu te poţi mişca. Evident, în aceste condiţii e şi mai dificil să ignori mirosurile, conversaţiile (inclusiv telefonice), atingerile involuntare sau voluntare. Încercăm să ne păstrăm intact acest spaţiu creând o zonă neutră la interacţiunea cu ceilalţi, fie prin întoarcerea privirii, prin interpunerea unui obiect între corpul nostru şi al celui de lângă noi - o servietă sau poşeta drept barieră, lectura unei cărţi sau ascultarea muzicii la căşti", mai spune Aniela Minu.

Sunt oameni care au o toleranţă foarte scăzută la invadarea spaţiului personal, motiv pentru care evită aglomeraţiile şi folosesc maşinile personale.

"Creşterea agresivităţii verbale şi fizice, a nemulţumirilor faţă de lume şi de viaţă sunt doar câteva efecte."
Aniela Minu
psiholog

Reacţii dictate de aglomeraţie, gen şi cultură

Reacţiile faţă de intruşii în spaţiul personal variază în funcţie de tipul de societate în care trăim, dar şi aglomeraţia sau genul reprezintă variabile ce trebuie luate în calcul.

O cercetare făcută de Departamentul de psihologie al Universităţii de Stat din Missouri (Missouri Western State University, SUA) a vrut să evidenţieze reacţiile celor cărora li se viola spaţiul personal în condiţii de densitate mică de persoane - o bibliotecă sau un cinema -, comparativ cu cei la care intruziunea avea loc în condiţii de densitate mare - un aeroport sau un centru comercial.

Pentru experiment au fost folosiţi subiecţi naivi din cele patru amplasamente, de care s-au apropiat persoane la aproximativ 15 centimetri sau chiar s-au aşezat lângă ei, deşi celelalte locuri erau disponibile. Analizând rezultatele, autorii experimentului au realizat că reacţiile participanţilor nu au fost influenţate de densitatea din cele patru locaţii.

Comportamentele măsurate în cazul subiecţilor au fost lipsa de reacţie, îndepărtarea de zona respectivă (părăsirea ei), evitarea contactului vizual, interacţiune verbală şi mărirea distanţei interpersonale. Ipoteza de la care s-a pornit a fost că în spaţii cu densitate mare aceste reacţii la invadarea spaţiului personal sunt mai prezente. Rezultatele experimentului nu o susţin.

Mai mulţi sociologi au explicat că există o mare diferenţă între densitate şi aglomeraţie, prima referindu-se la un concept spaţial, în timp ce a doua reflectă unul psihologic.

Factori spaţiali, sociali şi personali concurează la apariţia aglomeraţiei, o stare psihologică de stres, ce nu are întotdeauna legătură cu densitatea. Diferenţa poate fi ilustrată prin comparaţia dintre un concert rock şi o sală de lectură a unei biblioteci. În prima ipostază, zeci de mii de oameni sunt îngrămădiţi într-un spaţiu relativ restrâns: cu toate acestea, fanii nu resimt aglomeraţia. Alta este însă percepţia unui subiect dacă alţi patru sau cinci stau la masa lui în sala de lectură.

Diferenţe de gen

În timp ce stau singuri într-o bibliotecă, studenţii îşi aşază genţile, hainele sau alte obiecte personale pe masă în diverse moduri, pentru a preîntâmpina invadarea spaţiului lor personal.

Bazat pe studii anterioare, experimentul celor de la Departamentul de psihologie de la Georgetown University, SUA, a pornit de la premisa că femeile pun lucrurile personale lângă ele, pentru a proteja acest spaţiu, în timp ce bărbaţii le aşază în faţa lor, pentru că acesta este spaţiul pe care îl valorizează mai mult.

Subiecţii din studiu, 75 de bărbaţi şi tot atâtea femei, toţi studenţi, au fost lăsaţi să se aşeze la mesele din sala de lectură, reieşind că mai puţin de 5% din mese erau ocupate de mai mult de o persoană, la declanşarea experimentului.

Rezultatele finale ale studiului au arătat că un număr de femei semnificativ mai mare decât cel al bărbaţilor au protejat locul de lângă ele, în timp ce bărbaţii au pus lucrurile personale în faţa lor în număr mai mare decât femeile, încercând să-i împiedice pe alţii să se aşeze de celalaltă parte a mesei.

Cercetările asupra spaţiului personal au mai arătat că distanţa de interacţiune optimă este mai mică la femei decât la bărbaţi.

„Cultura reprezintă un factor important al spaţiului personal. Locuitorii Americii Latine, francezii şi arabii interacţionează la distanţe mai mici decât o fac cei din Statele Unite, englezii sau suedezii. Studiile mai arată că indivizii interacţionează la distanţe mai mici cu cei aparţinând aceleiaşi culturi decât cu cei dintr-o cultură străină", punctează profesorul Ştefan Boncu, de la UAIC.

Cel mai des întâlniţi invadatori

Invazia în spaţiul personal poate îmbrăca nenumărate forme, dar cel mai des reclamate, aşa cum le inventariază psihiatrul american Judith Orloff, autoarea cărţii „Emotional Freedom" („Libertatea emoţională", în traducere) sunt următoarele:

1 Trăncăneala celor care vorbesc la telefonul mobil în timp ce stau la o coadă.

2 Insistenţa agenţilor de vânzări prin telefon.

3 Muzica la maximum, oamenii care vorbesc tare.

4 Escrocii, escrocheriile şi spammerii de pe internet.

5 Mitocanii de la sala de fitness care nu-i lasă şi pe alţii să lucreze la un aparat.

6  Poluarea atmosferică, parfumul prea tare.

7  Persoanele care ţi se bagă în suflet ca să-ţi spună ceva.

Indiscreţia vecinului în comunism


Atunci când se referă la lipsa de respect pentru spaţiul personal, românii invocă adesea educaţia precară. Cercetătorii susţin că e vorba, mai degrabă, despre o altfel de educaţie: cea comunistă.

Dintr-o epocă în care zidurile blocurilor „nu mai ascund arcaşi, ci ochi care «securizează», «observă indiscret» orice mişcare a vecinului sau a trecătorului", arată Codruţa Cuceu, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „George Bariţiu" din Cluj.

În economia comunistă a spaţiului, indiscreţia a fost „acea religie neoficială a societăţii blocurilor", care mai are şi astăzi nenumăraţi adepţi.

Argumentul simulării: Ipoteza vieţii în iluzie

Speculaţie teoretică sau esenţa realităţii? Oare trăim „în carne şi oase”, sau doar în memoria unui calculator?

Trăirile şi sentimentele noastre ar putea fi să fie doar biţi de informaţie? Şi dacă ar fi aşa, atunci cine şi de ce a programat calculatorul în care trăim? Pe cât ar putea să pară de absurd, argumentul simulării este considerat plauzibil atât de către anumiţi filozofi cât şi de unii oameni de ştiinţă. Oare dacă am trăi într-o simulare ne-am putea da seama de acest lucru sau aceasta ar fi o eroare de program?

De la vis la teoria simulării

Acum aproape 350 de ani, filozoful René Descartes se întreba dacă nu cumva întreaga realitate, aşa cum o percepem prin cele cinci simţuri nu este altceva decât o înşelătorie bine pusă la punct. Plecând de la faptul că senzaţiile pe care le avem în vis par foarte reale, el specula asupra faptului că ceea ce percepem prin simţuri ar putea să nu fie realitatea înconjurătoare, ci doar o iluzie.

Mai recent, în anul 2001 Nick Bostrom, profesor de filozofie la Universitatea din Oxford, se întreba dacă noi, împreună cu realitatea inconjurătoare, nu suntem cumva o simulare de calculator. Oricât pare de absurd, Bostrom prezintă un raţionament coerent în sprijinul acestei idei, care începând de atunci este cunoscut ca fiind argumentul simulării (Simulation Argument).

În filmul Matrix Morpheus spunea: „Dacă iei pilula albastră, povestea se termină, te vei trezi în patul tău şi vei crede orice vei dori tu să crezi. Dacă iei pilula roşie, rămâi în ţara minunilor ...”. La fel spunem şi noi cititorilor: dacă nu ai auzit încă despre argumentul simulării, poţi să nu citeşti mai departe şi să rămâi în lumea ta, aşa cum o ştii şi cum o înţelegi. Dacă însă citeşti mai departe, s-ar putea să nu mai fii niciodată sigur că realitatea, aşa cum ai ştiut-o până acum, este într-adevăr ceea ce credeai. Depinde de tine ...

Argumentul simulării

Argumentul simulării, aşa cum a fost definit de către Nick Bostrom, afirmă că cel puţin una dintre următoarele propoziţii este adevărată:

1)    Este foarte probabil că specia umană va dispărea înainte de a ajunge la un nivel de dezvoltare care sa ii permita sa efectueze simulari de lumi pe calculator
2)    Este foarte improbabil ca civilizatiile care ajung la un nivel post-uman să ruleze un număr semnificativ de simulări ale propriei istorii (sau variante ale acesteia).
3)    Noi insine trăim aproape sigur într-o simulare de calculator.

În 1997, Hans Moravec estima (în conformitate cu legea lui Moore) că până în anul 2020 un calculator mediu va avea puterea de calcul şi memoria necesară pentru a egala performanţele intelectuale ale unui creier omenesc. La nivelul tehnologic actual nu ştim dacă un calculator, oricât de performant, ar putea simula o entitate conştientă. Dacă însă acceptăm acest lucru, atunci momentul în care dezvoltarea noastră tehnologică va permite crearea unei minţi conştiente într-un calculator nu este relevant pentru subiectul discutat. Ceea ce contează este doar că acceptăm acest lucru ca fiind teoretic posibil într-un viitor predictibil.

Pentru a argumenta faptul că probabil noi trăim într-o simulare, Bostrom speculează că dacă urmaşii noştri („reali” sau doar simulări) vor avea suficientă putere de calcul să simuleze istoria (sau variante ale acesteia), atunci o vor face de un mare număr de ori (cu alte cuvinte, primele două propoziţii de mai sus nu ar fi adevărate). Considerând că personajele simulate ar putea fi conştiente, şi că numărul acestora ar putea fi mult mai mare decât a celor care rulează simulările, rezultă  că este mai probabil ca noi înşine să fim doar simulări.

Argumentând în continuare, Bostrom arată că tot aşa cum într-un viitor previzibili şi urmaşii noştri vor fi capabili să ruleze simulări, este foarte probabil ca personajele simulate să fie capabile la rândul lor să ruleze simulări; acest lucru creşte foarte mult numărul probabil de universuri simulate la un moment dat, ceea ce amplifică posibilitatea ca noi să trăim într-o simulare. În concluzie, se arată că dacă acest lucru este posibil, atunci numărul de simulări care rulează la un moment dat (în paralel, dar şi simulare în simulare) este atât de mare, încât şansa ca fiecare dintre noi să trăim într-o simulare este aproape o certitudine.

Argumentul religios

Încă din 2001, când a prezentat argumentul simulării, Bostrom a vorbit despre unele implicaţii religioase ale teoriei sale. Se pare că pentru prima dată în istorie există o teorie care prezintă în termeni ştiinţifici argumente în favoarea existenţei unui Creator, lucru afirmat de majoritatea religiilor. Creatorul, în acest caz, este individul „în carne şi oase” care a scris primul program.

În cazul în care acceptăm ipoteza că noi trăim într-o simulare, este posibil ca cei care au creat simularea în care trăim să trăiască la rândul lor într-o simulare şi aşa mai departe. Totodată, mai devreme sau mai târziu, chiar şi noi vom fi capabili să rulăm simulări populate de entităţi inteligente conştiente. Aşadar, realitatea ar putea conţine multe nivele incluse unul în altul.

Din perspectiva tulburătoare a vieţii într-un univers simulat, se poate vorbi despre puteri dumnezeieşti ale operatorului care controlează simularea; el este omnipotent pentru că poate interveni în universul simulat, chiar şi fără a fi obligat să respecte legile acestuia şi este omniscient, pentru că poate monitoriza orice loc şi orice moment al simulării. Ne-am putea chiar imagina acest operator creând din nimic, toate lucrurile văzute şi nevăzute, eventual pe durata a şase zile.

Dacă acceptăm că trăim într-o simulare, atunci devine plauzibilă inclusiv prelungirea existenţei noastre după moarte, fie la un alt nivel al realităţii, fie în aceeaşi simulare. În funcţie de scopurile celor care realizează simularea în care trăim, este posibilă chiar şi existenţa unui sistem de recompensă şi pedeapsă, pe baza unui sistem moral.

Argumentul moral

Este evident faptul că există multă suferinţă în jurul nostru. Dacă acceptăm faptul că realitatea care ne înconjoară este doar o simulare în memoria unui calculator, atunci se pune foarte serios problema moralei celor care rulează această simulare. Este de presupus că a produce atât de multă suferinţă unui număr atât de mare de fiinţe conştiente este profund imoral, cel puţin din perspectiva celor care suferă. Ar putea exista o raţiune superioară care să justifice acest lucru ? Există oare o perspectivă prin care suferinţa poate fi justificată, inclusiv din punctul nostru de vedere, al celor care suferă ? să sperăm că aşa este.

Diversele religii, încercând să dea o explicaţie suferinţei, au recurs la răsplata de după moarte. Atât nirvana, cât şi veşnicele plaiuri ale vânătoarei sau paradisul promis celor mântuiţi poate fi un răspuns.

Ceea ce merită însă observat este faptul că dacă trăim într-o simulare, este de presupus ca morala după care suntem judecaţi să fie una acceptată şi de către cei care controlează realitatea noastră. Dacă şi aceştia trăiesc la rândul lor într-o simulare, atunci şi lor li se aplică aceleaşi norme de evaluare, pe care ei ni le impun nouă. Din această perspectivă, şi pentru că nimeni nu poate fi sigur că se găseşte la nivelul de bază al realităţii, este probabil ca suferinţa din realitatea pe care o experimentăm să fie gratuită.

Bostrom presupune că simulările au ca scop analiza istorică; alte ipoteze vorbesc despre divertisment, iar Stephen King, în ultimul său roman (Under the Dome), propune ca explicaţie pentru suferinţa din lumea noastră joaca inconştientă a unor copii dintr-o realitate superioară.

În sfârşit, există păreri că scopul civilizaţiei care a hotărât să simuleze întregul Univers în care trăim să fie dincolo de puterea noastră de înţelegere, iar suferinţa pe care o experimentăm să fie doar un efect colateral, sau care ţine de veridicitatea simulării.

Chiar si noi avem o gramada de pograme pe calculator in care suferinta este la ordinea zilei.

Invitaţie

Este oare cu putinţă să ne dăma seama dacă trăim într-o simulare ? Noi credem că acest lucru nu este imposibil. Eventuale erori de programare, sau capacitatea de calcul enormă, dar totuşi limitată a calculatorului în care rulează Universul nostru ar putea să fi lăsat urme detectabile în realitatea noastră. Oare care sunt acestea ?

Pentru săptămâna viitoare am pregătit câteva descoperiri relativ recente, care ar putea aduce dovezi ale argumentului simulării. La acestea le vom adăuga pe cele mai plauzibile dintre indiciile sugerate de cititori.

Notă: Cititorul interesat de subiect nu trebuie să se rezume la conţinutul acestui articol. Mai multe despre argumentul simulării poate fi găsit căutând „Simulation Argument”; citiţi lucrarea originală a lui Nick Bostrom.

Articol scris de Cătălina Oana Curceanu, prim cercetător în domeniul fizicii particulelor elementare şi al fizicii nucleare, Laboratori Nazionali di Frascati, Istituto Nazionale di Fisica Nucleare (Roma, Italia) şi colaborator al StiintaAzi.ro şi de Paul Fogarassy, Director BAUM Engineering (Arad, Romania)

Demascarea "Argumentului Simulării": erori în matricea iluziei ?

Este oare cu putinţă să ne dăm seama dacă trăim într-o simulare pe calculator, daca viaţa este o iluzie? Eventuale erori de programare, sau capacitatea de calcul enormă, dar totuşi limitată a calculatorului în care ar rula Universul nostru ar putea să fi lăsat urme detectabile în realitatea noastră. Care sunt acestea? Vom prezenta câteva idei în această direcţie.

Viaţa - o iluzie?
Conform acestui scenariu, noi am putea trăi într-o simulare pe calculator. Acest lucru ar putea avea chiar o şansă extrem de mare în cazul în care omenirea nu ar fi (auto)distrusă înainte ca puterea de calcul să atingă performanţele necesare iniţierii unei prime simulări. Am discutat pe scurt şi care sunt implicaţiile religioase şi morale ale acestui scenariu.

Cititorii noştri au fost extrem de activi în a comenta – mai în glumă, mai în serios – ideile propuse. Vom pleca de la câteva dintre comentarii pentru a prezenta în acest articol idei legate de posibilităţile pe care le-am putea avea pentru demascarea unei eventuale simulări în care noi nu am fi decât subrutine dintr-un program mai mare.

Comentariile cititorilor noştri

Comentariile au anticipat oarecum acest articol, în care vom face apel atât la mecanica cuantică cât şi la argumente moderne, care pleacă de la mecanica cuantică integrând-o cu teoria informaţiei (de exemplu principiul holografic). Dăm cuvântul în continuare citititorilor noştri, unde vom intercala propriile noastre comentarii:

Vasile: .....Oricât de mare ar fi inepţia scornită.... se vor gasi argumente care o susţin. Din fericire însă (şi din păcate pentru ei) deocamdată nu sunt prea mulţi, însă odată cu dezvoltarea societăţii şi eliberarea treptată de grijile cotidiene (şi de TV) sunt toate şansele ca ei să se înmulţească. Chiar aşa: de unde ştiu eu că eu am scris mesajul asta şi nu mutantul care mă teleghidează de la distanţă?? Păi... n-am cum să dovedesc, nu?!

Dragă Vasile – sperăm să îţi demonstrăm contrariul în acest articol.

Quantum: "Cine nu e şocat de teoria quantică nu a înţeles-o" Niels Bohr
Cred că cel mai important argument provine din teoria quantică, şi anume (practic) problema masurătorii şi paradoxul experimentului cu doua fante. Pâna la observare (masurătoare) o particulă subatomică pare să fie peste tot în acelaşi timp din moment ce se comportă ca şi o undă când e proiectat prin două fante (adică pare să treacă prin ambele fante în acelaşi timp şi pare să interacţioneze cu ea insăşi) În momentul masurătorii se "materializează" (collapse of the wavefunction) şi apare ca o particulă "clasică". Deci e ca şi cum unde ne uităm vedem materializarea lumii clasice, iar unde nu ne uităm sunt "pixelii" nefolosiţi pentru crearea simulării. Din aceeaşi categorie e şi proprietatea de "non-locality" unde particulele subatomice par să fie în conecţie între ele "instantaneu" fără să fie deranjate de bariera vitezei luminii. Practic întreaga teorie quantică pare magie, şi un argument perfect pentru teoria simulării, dar în acelaşi timp poate este doar problema noastră de interpretare a lumii subatomice, poate nu avem capacitatea de interpretare corectă a fenomenelor dintr-o lume prea mică sau prea mare pentru dimensiunile noastre.

Într-adevăr, vom vedea cum mecanica cuantică ne oferă o posibilitate reală de a demasca o eventuală simulare.

Crox: Posibile limitări: Rezoluţia Universului (10^-43sec) constanta lui Planck

Ca mai sus, mecanica cuantică, unde constanta lui Planck este definită, ne-ar putea ajuta.

EuSunt: Cu riscul să deranjeze tonul categoric , dar pt mine nu mai este nici o îndoială că universul în care trăim este holografic şi totul este simulat printr-un program ... inimaginabil de complex. Dar în privinţa programatorului nu am nici o îndoială că este un creator a carui esenţă este iubirea .

Vom vedea câte ceva despre holografie; cât despre programator – vedeţi primul articol. Către sfârşitul articolului vom reveni la alte câteva comentarii ale cititorilor noştri....haideţi însă să pornim la drum: putem demasca o eventuală simulare?

Erori în matrice?

Oare locuitorii unei simulări ar putea să îşi dea seama de faptul că lumea în care trăiesc nu este reală? Este dificil de răspuns la o asemenea întrebare, pentru că în acest context până şi cuvântul „real” devine ambiguu. Poate că ar trebui să punem problema invers: cum ar trebui să funcţioneze realitatea noastră dacă ar fi o simulare în interiorul unui calculator ?

Probabil că primul lucru pe care ar trebui să îl observăm ar fi granularitatea, sau o rezoluţie limitată a continuului spaţiu-timp. Deşi acest lucru nu a fost încă dovedit dincolo de orice îndoială, există experimente a căror rezultate conduc către această concluzie. Un paradox antic care poate fi explicat prin granularitatea universului în care trăim este paradoxul lui Achile şi al broaştei ţestoase:

În concurs cu broasca ţestoasă, Achile îi dă acesteia un avans de 100 de metri. Chiar dacă Achile fuge mult mai repede decât broasca ţestoasă, în timp ce el parcurge cei 100 de metri, broasca a parcurs şi ea o anumită distanţă. Din nou, până când Achile parcurge distanţa rămasă, broasca parcurge şi ea o distanţă, ce-i drept mult mai mică şi tot aşa la infinit. Aşadar, de fiecare dată când Achile ajunge până la punctul unde era broasca ţestoasă, aceasta deja nu mai este acolo, deci el nu va reuşi niciodată să depăşească broasca.

Există mai multe soluţii propuse pentru acest paradox, dar niciuna nu rezolvă esenţa paradoxului şi anume faptul că există o infinitate de evenimente care se petrec într-un interval de timp finit. Cea mai simplă rezolvare a paradoxului afirmă că nu există o infinitate de puncte între Achile şi broasca ţestoasă, aşadar spaţiul nu este continuu ci are o rezoluţie finită.

Ipoteză: Universul - o hologramă

Un alt lucru pe care ar trebui să îl observăm ar fi evidenţa faptului că universul în care trăim este tridimensional (ca spaţiu). Principiul hololgrafic afirmă că entropia unui obiect (in particular a găurilor negre) este proporţională cu suprafaţa acestuia şi nu cu volumul său; aşadar volumul este iluzoriu, iar întreg Universul este doar o hologramă;  întreaga informaţie conţinută de acesta se găseşte pe suprafaţa acestuia.

Principiul holografic, atunci când este extrapolat la întregul Univers, afirmă că toată informaţia pe care noi o percepem tridimensional este de fapt bidimensională şi este „pictată” pe suprafaţa acestuia; suprafaţa respectivă (numită orizont cosmologic) este definită ca şi limita dintre universul observabil şi cel neobservabil, limită aflată la distanţa maximă necesară pentru a fi parcursă de lumină într-un timp egal cu vârsta Universului.

În sfârşit, un alt aspect tipic pentru o simulare atât de ambiţioasă încât să cuprindă un întreg Univers, îl constituie puterea de calcul. Dacă un calculator ar trebui să simuleze comportamentul fiecărei particule elementare (şi interacţiunile dintre acestea) aflate într-un volum cât al Universului observabil, atunci probabil că puterea necesară de calcul ar fi prea mare chiar şi pentru o civilizaţie foarte avansată (numită de Bostrom post-umană).
De fapt, pentru a simula întregul Univers în care se găsesc un număr limitat de entităţi conştiente, este suficient să fie prezentat doar ceea ce este accesibil simţurilor acestora. Aşadar, este inutil să fie simulată în întregime o stea foarte îndepărtată. Este, de exemplu, suficient să fie proiectaţi către observator un număr finit de fotoni, invers proporţional cu pătratul distanţei. Informaţia codificată de aceşti fotoni este desigur infimă în raport cu tot ceea ce se întâmplă teoretic pe acea stea, deci puterea de calcul necesară este de asemenea infimă în raport cu o simulare completă.

La fel se comportă şi calculatoarele pe care le cunoaştem. Deşi articolul a ajuns la un numar de mai bine de 1000 cuvinte, totuşi pe ecran sunt afişate mult mai puţine (numarul depinde de rezolutia aleasă). Desigur, întregul text există în memorie şi poate fi redat, dar acest lucru nu este necesar.
„Dacă mecanica cuantică nu te-a şocat, înseamnă că încă nu ai înţeles-o”

Oare putem observa economia de putere de calcul pe care o face calculatorul care ne simulează realitatea? Se pare că da. Comportamentul particulelor elementare este într-atât de bizar încât Bohr a afirmat că „dacă mecanica cuantică nu te-a şocat în mod profund, înseamnă că încă nu ai înţeles-o”.
Primul paradox cu care îl întâlnim când începem să studiem mecanica cuantică este dualitatea undă/corpuscul a particulelor elementare. Există situaţii când acestea se comportă de parcă ar fi nişte obiecte minuscule, dar aceleaşi particule se comportă alteori de parcă ar fi unde. Această dualitate dă în anumite situaţii rezultate deosebit de bizare.

Fără să intrăm în detalii, există experimente în care particulele se comportă ca nişte unde, iar o particulă individuală este capabilă să treacă simultan prin două fante. Dacă instalăm detectori capabili să identifice fanta prin care trece particula, aceasta îşi schimbă comportamentul şi se manifestă ca un corpuscul şi deci va trece doar printr-o singură fantă, niciodată prin amândouă, ca înainte de instalarea detectoarelor.
Dacă oprim sau îndepărtăm detectoarele, atunci particulele vor reveni la comportamentul ondulatoriu şi vor trece simultan prin ambele fante, lucru care a fost demonstrat. Chiar şi Einstein a refuzat să creadă faptul că simpla observare a particulelor elementare modifică felul în care acestea se comportă; printr-o replică celebră, Einsten l-a întrebat pe fizicianul Abraham Pais: „Chiar crezi că Luna există doar atunci când te uiţi la ea ?”

Am putea interpreta comportamentul diferit al particulelor elementare în funcţie de prezenţa observatorului ca fiind o modalitate prin care calculatorul care ne simulează Universul face economie de putere de calcul. Există şi alte experimente din mecanica cuantică, a căror rezultat absurd conform logicii de zi cu zi, ar putea fi explicat prin necesitatea de optimizare a algoritmilor de calcul a realităţii observabile.

Cum trebuie să ne comportăm într-o realitate simulată?

Oare viaţa într-o realitate simulată ar trebui să fie diferită ? Categoric nu. Nu există nici un motiv să ne comportăm şi să reacţionăm diferit, pe baza presupunerii sau convingerii că am trăi într-o realitate simulată. Modul de a anticipa ceea ce urmează să se întâmple este acelaşi cu cel pe care l-am folosit până acum. Iar respectarea valorilor morale trebuie să vină din interior şi nu de frica unei instanţe superioare.

Oare am putea afla dacă trăim sau nu într-o realitate simulată? Dacă cei care rulează simularea nu doresc acest lucru, nu prea avem nicio şansă să aflăm, iar dacă ei ar considera că este util ca noi să ştim acest lucru, ar putea pur şi simplu să afişeze în faţa noastră, plutind în aer, o fereastră cu mesajul: „Sunteţi într-o realitate simulată. Apăsaţi OK pentru continuare.”

Cei mai buni Dj din lume in anul 2010

Oricum Top 100 DJs nu este bazat neaparat pe calitatile de mixat ale unui dj, ci mai mult pe popularitatea pe care o detine acesta, astfel vor fi multi care probabil nu vor fi de acord cu acest clasament. Voua cum vi se pare?

Pentru al 4-lea an consecutiv Armin van Buuren se mentine in fruntea acestui top, David Guetta urmand pe locul 2, iar Tiesto pe 3. Personal sunt destul de incantata ca Armin este pe primul loc si anul acesta si apreciez ca unii dj ca W&W, Arnej sau Paul Kalkbrenner au intrat in primii 100 si bineinteles putem sa ne mandrim ca regasim pe pozitia 93 si o romanca, pe Claudia Cazacu!

1. Armin van Buuren (non-mover)
2. David Guetta (up 1)
3. Tiesto (down 1)
4. Deadmau5 (up 2)
5. Above & Beyond (down 1)
6. Paul van Dyk (down 1)
7. Gareth Emery (up 2)
8. Markus Schulz (non-mover)
9. Ferry Corsten (down 2)
10. Axwell (up 4)
11. ATB (non-mover)
12. Sander van Doorn (down 2)
13. Infected Mushroom (down 1)
14. Steve Angello (up 6)
15. Dash Berlin (new entry)
16. Sebastian Ingrosso (up 9)
17. Laidback Luke (up 10)
18. Judge Jules (up 26)
19. Afrojack (new entry)
20. Aly & Fila (up 2)
21. Fedde Le Grand (up 8)
22. Carl Cox (down 4)
23. Swedish House Mafia (new entry)
24. Cosmic Gate (down 5)
25. Bobina (down 10)
26. Benny Benassi (non-mover)
27. Sasha (down 14)
28. Simon Patterson (up 14)
29. John Digweed (down 12)
30. Eric Prydz (up 4)
31. Richie Hawtin (down 3)
32. Andy Moor (down 17)
33. John O’Callaghan (down 9)
34. Roger Shah (down 13)
35. Kaskade (up 16)
36. Headhunterz (new entry)
37. Chuckie (up 25)
38. Bob Sinclar (down 3)
39. Avicii (new entry)
40. Kyau & Albert (down 3)
41. Feel (down 11)
42. Moonbeam (up 34)
43. Joachim Garraud (down 7)
44. Daft Punk (down 11)
45. Lange (down 14)
46. Sean Tyas (down 1)
47. Eddie Halliwell (down 6)
48. Erick Morillo (up 5)
49. James Zabiela (down 11)
50. Umek (down 11)
51. Paul Oakenfold (down 28)
52. Matt Darey (up 2)
53. Mark Knight (up 8)
54. Richard Durand (down 5)
55. Martin Solveig (down 8)
56. tyDi (down 4)
57. Hernan Cattaneo (down 25)
58. Sven Väth (down 10)
59. Astrix (down 4)
60. Super8 & Tab (up 22)
61. Andy C (up 39)
62. Myon & Shane 54 (up 29)
63. Marcel Woods (up 11)
64. Roger Sanchez (down 4)
65. Wally Lopez (down 3)
66. Mat Zo (new entry)
67. Marco V (down 17)
68. Leon Boiler (down 5)
69. Ronski Speed (non-mover)
70. Wolfgang Gartner (new entry)
71. W&W (new entry)
72. Boys Noize (down 4)
73. D-Block & S-TE-FAN (new entry)
74. Dubfire (down 28)
75. Dirty South (down 16)
76. John B (up 16)
77. Daniel Kandi (up 10)
78. Arty (new entry)
79. BT (new entry)
80. Boy George (new entry)
81. Pete The Zouk (new entry)
82. Fatboy Slim (up 12)
83. Skazi (down 2)
84. Paul Kalkbrenner (new entry)
85. Pete Tong (down 2)
86. Bloody Beetroots (new entry)
87. Arnej (new entry)
88. Joris Voorn (new entry)
89. Dada Life (new entry)
90. Noisecontrollers (new entry)
91. Showtek (new entry)
92. Laurent Wolf (down 26)
93. Claudia Cazacu (new entry)
94. Calvin Harris (new entry)
95. Luciano (down 6)
96. Marcus Schossow (down 17)
97. Sied Van Riel (down 12)
98. The Thrillseekers (down 41)
99. Justice (down 34)
100. DJ Vibe (new entry)