Acesta este primul articol primit de la cititorii nostri pe care il publicam. Multumim Cosmin! Asteptam, de la voi comentarii, sugestii si, de ce nu, articole pentru editiile viitoare.
Traind in Bucuresti sau in oricare alt oras mare al tarii, suntem familiarizati deja cu termeni care acum cativa ani erau total straini romanilor (proiecte, investitori, credite, finantari, refinantari, dezvoltare durabila...) si acceptam cu greu ideea ca in Romania Europeana a istoricului an 2007 exista inca destule zone care traiesc si astazi intr-un trecut perpetuu, inert si complet imun la orice schimbare. Asta daca nu cumva Romania noastra urbana nu e decat o creatie mediatica abstracta, o camasa de forta pe care o imbracam ori de cate ori neconcordanta dintre identitatea pe care ne-am dori-o noi si cea reala tinde sa devina nevroza.
Cert este insa ca printre aceste zone condamnate si autocondamnate la uitare sunt destule care au un potential urias de a se dezvolta, fie datorita resurselor, fie datorita cadrului natural de invidiat. Si atunci parca te simti jenat, daca nu chiar un pic vinovat, tu, oraseanul cu pretentii de europenitate, pentru faptul ca acele concepte uzuale si acei termeni atat de la indemana tie, urca atat de greu trecatorile muntilor, patrund cu greu prin canalele Deltei, strabat anevoie cararile catre nordul extrem sau catre rasaritul rosu al Romaniei, ori se topesc in arsita soarelui din lunca Dunarii.
Muntii Apuseni isi poarta, acum la fel ca intotdeauna, vizitatorii de la poale catre izvoarele Ariesului, Somesurilor si Crisurilor, prin miros de rasina si de lemn ars, ca printr-un sanctuar dacic, spre dimineata istoriei si in acelasi timp spre esenta sufletului uman. Sunt nepasatori in fata Vestului, asa cum au fost si in fata Estului pana nu demult si asa cum sunt de fapt in fata oricarui punct cardinal, pentru ca de la inaltimea lor oricum nu se pot rataci prin istorie. N-au facut-o niciodata. Si totusi daca cineva s-ar incumeta sa investeasca aici, ar putea avea mari satisfactii materiale si ar oferi si locuitorilor, motilor, prilejul de a zambi si a vedea lumea putin altfel decat o vad printre sprancenele incruntate de atunci de cand s-au inchis minele si pana acum, intr-un prezent continuu lipsit de viitor.
Agonia unui colt de rai
Am iesit din Alba Iulia de vreo jumatate de ceas, cu un jeep autohton, un Aro 244 cu motor de Campulung, groaznic de sforaitor. In urma noastra pe sosea se ridica nori de fum negru, din care uneori se desprinde cate un bidiviu nervos, metalizat si aerodinamic, inmatriculat in Italia, Spania, Germania sau Ungaria. Ne depaseste de parca am sta pe loc, iar noi ne consolam de fiecare data cu ideea ca� doar cu o masina ca a noastra poti observa peisajul si chipurile oamenilor cu atentie. Din Alba Iulia, de la varsarea in Mures a raului Ampoi, tot urcam pe firul apei, catre izvoare. Treptat muntii isi cresc statura si scot de sub coama verde de brad cate o frunte pietroasa. In stanga drumului sunt Metaliferii, putin peste o mie de metri, iar in dreapta muntii Trascaului care trec de o mie trei sute. Ceea ce sare in ochi de la inceput este pamantul, care, pe masura ce ne apropiem de Zlatna, devine din ce in ce mai rosu din pricina minereurilor ce zac in el.
Zlatna a fost un oras minier care acum este mort in proportie de nouazeci la suta. La intrare trecem pe langa un catun de tigani. Copii in pielea goala se zbenguie in jurul cocioabelor din lemn, iar la sosea adolescente strident machiate si rujate exerseaza mersul pe tocuri. Dincolo de periferie tenurile se albesc, dar fruntile nu se descretesc catusi de putin. Cea mai mare parte a orasului e ocupata de scheletele de metal si de piatra ale fostelor fabrici. Ma simt ca un supravietuitor al unui razboi atomic. Iar atmosfera este intregita de blocurile cenusii, cu rufe agatate la uscat in balcoane si mai ales de imensul munte de steril, selenar de plesuv, care isi casca spre oameni brazdele atator si atator ploi.
Zarurile tranzitiei au prea multe fete
Urcam apoi brusc serpentinele ce traverseaza Pasul Bucium. Lasam in urma izvorul Ampoiului si satul cu acelasi nume. Padurea e aici verde si deasa, iar grijile orasului par uitate. Scot capul pe geam si mirosul de rasina si de cetina imi inunda narile. Pe partea cealalta a muntelui insa, fantoma tranzitiei se materializeaza din nou: orasul Abrud. Ce-i drept aici mai poti vedea cladiri si magazine noi.
La iesirea din Abrud, drumul principal isi intinde un tentacul spre dreapta, catre Rosia Montana. Trista notorietate a localitatii a facut din ea deja un simbol al capitalismului romanesc. Un mecanic auto fara liceu, emigrat in Australia si inchis pentru trafic de droguri, apoi dat in urmarire generala, revine pe meleagurile natale in chip de mare investitor si ars de dor, se gandeste sa puna pe picioare furtafacerea secolului in asociere cu Guvernul Romaniei, cu bani de la Banca Mondiala.
Urmam drumul principal si dupa alti zece kilometri atingem Valea Ariesului. Imediat spre vest este intrarea in orasul Campeni, capitala Tarii Motilor. Un targ pestrit si cu multa miscare. In stanga drumului este Ariesul, iar pe malul celalalt al sau cateva hale ale noii fabrici de mobila. Lucreaza pentru export si se extinde vazand cu ochii. La iesirea din Campeni, tot pe stanga, este un lac de acumulare si un baraj pe care se intinde drumul catre muntele Gaina. Drumul trece prin Vidra si Avram Iancu.
Noi preferam sa insotim in continuare apa Ariesului, printr-un peisaj din ce in ce mai salbatic si mai pietros. Una cate una, spre vest, pana la izvoarele Ariesului, se insira ca margelele pe ata, statiunile agroturistice Albac, Scarisoara, Garda si Arieseni, culminand cu partia de schi de la Vartop, atat de populata iarna de turisti straini. In speranta atragerii lor in zona pe tot parcursul anului, edilii comunei Arieseni au obtinut "partial" de la guvern aprobarea efectuarii unor defrisari pe versantii din zona Vartop, fara plata taxelor prevazute de lege, in vederea construirii unei mari statiuni. Megastatiunea proiectata de Primaria Arieseni se numeste Domeniul schiabil Bubesti-Poiana Vartop. Primarul Marin Jurj, ajutat de Consiliul Judetean Alba, vrea sa construiasca la Arieseni nu mai putin de 12 partii de schi, pe o suprafata de 30 de hectare. Statiunea va reuni un cartier de hoteluri si pensiuni, parcuri, magazine, un ultramodern centru medical, precum si o biserica pentru cei care nu mai pot fi salvati de doctori. Documentatia a fost depusa la Agentia Nationala pentru Turism, iar o firma de consultanta a fost selectata pentru determinarea costurilor acestei investitii, evaluata initial la 60 milioane de euro. Pana in prezent, Ministerul Agriculturii, Padurilor si Dezvoltarii Rurale nu a aprobat scoaterea celor aproape 30 de hectare din fondul forestier, fara plata legala a taxelor. Asta cerusera Primaria si Consiliul Judetean Alba, pentru ca nu aveau bani la bugetul local.
Tarabostes cu basculanta
Ajunsi in Albac, suntem coplesiti de multimea pensiunilor care strajuiesc soseaua pe ambele parti. Cu doua, trei sau chiar patru nivele majoritatea au in curte trei, patru masini straine. In centrul comunei ne oprim. Avem de facut o alegere grea. Daca urmam drumul national, vom putea merge spre Ghetarul de la Pestera Scarisoara, spre Cetatile Ponorului si chiar spre Pestera Ursilor de langa Beius. Daca facem insa la dreapta pe un drum judetean catre Huedin, avem posibilitatea sa trecem chiar prin inima Apusenilor, printre masivul Muntele Mare, Muntii Bihorului si masivul Vladeasa, cele mai impunatoare culmi ale Apusenilor. In plus drumul trece prin comuna Horea, unde se afla casa memoriala a eroului-taran. Optam cu totii pentru a doua varianta, mai putin soferul, care stie despre acest drum ca e neasfaltat, pe o portiune de douazeci de kilometri (de la iesirea din Horea pana aproape de lacul si statiunea Fantanele) si ca iarna devine impracticabil.�Nu are insa incotro si se supune majoritatii bombanind democratic, asa incat pornim catre Horea. Drumul este intr-adevar foarte ingust, nemarcat, fara indicatoare si cu foarte multe curbe fara vizibilitate. In schimb este asfaltat de curand. Pe stanga ne calauzeste apa Albacului, iar pe dreapta casele se raresc treptat lasand loc padurii care la curbe musca din drum. Inaintam incet, caci din cand in cand din sens opus vin camioane incarcate cu busteni si masini Aro� sau IMS aureolate de propriile gaze de esapament. Alte masini nu prea se incumeta.
Dupa revolutie, societatea s-a stratificat aici, unde nu a existat industrie, in doua paturi distincte, oameni cu basculanta si oameni fara basculanta. Cei cu basculanta au prosperat rapid, vanzand lemn in toate orasele mari din vestul tarii, de la Craiova la Satu Mare, prin Resita, Timisoara, Arad, Oradea. Ei au ridicat case cu etaj, cu antene parabolice si sunt acum un fel de tarabostes moderni. Ceilalti locuiesc in aceleasi case vechi motesti, din barne si vad in continuare de vaca sau, in cel mai fericit caz, de cal.
Pe soferul nostru incepe sa-l incite drumul: "Aici simti intr-adevar ca stapanesti masina!" exclama el satisfacut. La un moment dat drumul e blocat de un cal care trage un bustean din albia raului. Ne uitam in sus printre brazi si vedem santul pe care sunt trimisi in vale copacii taiati. De aici sunt fie incarcati in basculante, fie preschimbati in scanduri, dulapi si barne cu ajutorul banzicurilor si abricturilor, majoritatea improvizate. In urma prelucrarii raman maldare de rumegus care se ard la marginea drumurilor din suta in suta de metri.
Eroul-taran care a sfintit roata
Dupa cinci kilometri parcursi astfel dam peste tablita ce indica intrarea in comuna Horea, iar la cateva sute de metri o poarta mare de lemn incadreaza drumul. Pe dreapta o roata de car supradimensionata si asezata in plan vertical pe un piedestal din pietre de rau aminteste drumetilor cum a sfarsit eroul si ca de fapt destinul lui este destinul natiei romane, strivit periodic de roata istoriei si renascut apoi cu aceeasi forta ce impinge catre cer si Coloana infinitului de la Targu Jiu.
Din drumul asfaltat, o poteca de pamant si piatra fuge spre stanga trecand Albacul si apoi urca serpuitor si abrupt culmea Muntelui Fericet pret de vreo patru kilometri. Aici, chiar pe varf, este casa lui Horea, reconstruita dupa modelul celei originale din lemn, cu doar doua camere. Intr-una sunt obiecte traditionale motesti, de uz casnic si pentru lucrul pamantului, iar in cealalta documente si cronici, poze si ilustratii despre rascoala si importanta ei. Nimic din fastul muzeelor vestice. Aici eroismul traieste in continuare sprijinit de coarnele plugului, nealterat de trecerea timpului si nepasator in fata releului de telefonie mobila, inaltat la o suta de metri de casa memoriala.
Epilog cu buze senzuale
La coborare numar casele imprastiate pe cei patru kilometri de poteca, pana la drumul asfaltat. Sunt saptesprezece. Toate seamana cu cea a eroului. Iar oamenii (asta aveam s-o aflu mai tarziu) pastreza inca numele lui Horea si ale capitanilor sai: Nicola, Todea, Ispas, Trif. Intorsi in drumul asfaltat, continuam calatoria catre centrul comunei. Comuna Horea este, ca intindere, mai mare decat Bucurestiul si are in componenta cincisprezece sate si catune imprastiate pe culmile muntilor. In centru primaria are un sediu nou, inaugurat in iunie 2004. Primarul, marcat probabil involuntar de aceeasi obsesie a istoriei care pluteste asupra cotidianului, dar si de un simt al umorului muntenesc si burlacesc deopotriva, nu s-a multumit sa arboreze la intrarea in cladire steagurile NATO si UE. A tinut neaparat sa-si confectioneze un birou oval ca la Casa Alba si sa-l orneze cu statuia din lemn a lui Bill Clinton si a Monicai, in marime naturala si in plina activitate. E bine, e rau? E frumos, e urat?... E specific. E romanesc. Si la urma urmei, la o privire atenta, nu e lipsit de intelepciune. Caci istoria e departe de a fi o insiruire de fapte marete si de caractere inalte care deschid si inchid epoci in evolutia�omenirii. Ea e facuta din gesturi mici, dictate de multe ori de interese materiale si de instincte primare. Iar noi, valahii, convietuind si barfind cu ea prin trecatorile Carpatilor de atata amar de vreme, am ajuns sa o cunoastem ca pe propriile noastre buzunare (goale, desigur).De asta ne si ancoram atat de coarnele plugului si ne emotionam mai putin in fata discursurilor, conceptelor si a modernitatii.
Se pare ca ginul a fost pentru prima data produs la inceputul secolului al XVII-lea in Olanda, desi unii cercetatori sustin ca inaintea acestei perioade, ginul exista si era produs in Italia. Prima intrebuintare a ginului a fost in scopuri medicale. Acesta se vindea in farmacii, pentru tratarea durerilor de stomac si a gastritelor. Chiar si ienuparul era utilizat ca aromatizant datorita efectelor medicale ale acestuia.
In Anglia secolului al XVII-lea dreptul de a produce bauturi alcoolice era detinut doar de Company of Distillers. Compania a crescut calitatea ginului si implicit imaginea sa, contribuind totodata in domeniul agricol, prin folosirea unei cantitati semnificative de cereale.
Anul 1730 gasea Londra cu un numar de 7000 de magazine care distribuiau gin. Abuzul de alcool devenea o problema grava, mai ales in randul populatiei sarace.