luni, 22 noiembrie 2010

Cum le facem faţă „invadatorilor“

Stresul psihic şi fizic e primul simptom al intruziunii în sfera noastră personală

Stresul psihic şi fizic e primul simptom al intruziunii în sfera noastră personală

Stresul psihic şi fizic e primul simptom al intruziunii în sfera noastră personală. Scad apoi performanţele fizice şi intelectuale şi, inevitabil, creşte agresivitatea. În funcţie de cultura în care ne-am născut, o „bulă“ de aproape un metru ne defineşte spaţiul personal. Graniţele intimităţii fizice şi psihice pot fi însă mult mai largi.
Tensiunea arterială creşte, ritmul cardiac e mai rapid, iar musculatura ţi se întinde ca un arc gata să sară. Toate sunt semne că ţi-a fost invadat spaţiul personal şi le-ai experimentat de fiecare dată când un necunoscut a venit prea aproape să-ţi spună ceva sau ceilalţi călători te-au înghesuit într-un autobuz. Imaginează-ţi că fiecare dintre noi e înconjurat într-un balon de săpun. Când ceva din exterior „forţează" peretele imaginar şi aşa subţire al sferei, e imposibil să nu-ţi sară ţandăra!

„O sferă care-mi delimitează prezenţa“

Georgiana, 35 de ani, căsătorită. „Spaţiul personal e ca o sferă care-mi delimitează prezenţa fizică şi psihică şi poate avea raza echivalentă cu lungimea braţului meu. Cred că dintre emoţii, furia este cea care mă determină să mi-l lărgesc. Ca o consecinţă, cei mai neplăcuţi intruşi sunt persoanele care mă consideră a fi mai puţin importantă pentru ei şi pentru mine decât sunt în realitate. În asemenea situaţii ridic bariere de protecţie, îmi lărgesc spaţiul personal, măresc distanţa dintre mine şi celălalt. De cele mai multe ori negociez. Nu exclud însă nici posibilitatea de a lăsa de la mine.“


“Mă deranjează să ascult melodiile preferate ale partenerilor de trafic“

Simona, 32 de ani, căsătorită, un copil. „Dacă m-aş referi la spaţiul personal de acasă, la ceva fizic, cred că cel mai bine mă simt în pat. Pentru că este un lucru cumpărat de mine. Dacă mă refer la spaţiul din autobuz sau din metrou, tare m-aş bucura ca această noţiune să fie un pic mai prezentă în conştiinţa şi în acţiunea oamenilor! Mă deranjează să ascult melodiile preferate ale partenerilor de trafic, mă deranjează autoturismele parcate pe trotuar şi simt că-mi ocupă tot spaţiul personal vital. Atunci când ceva îmi invadează sistematic perimetrul nu mai las de la mine, iau atitudine. Dacă este o intruziune ocazională mă detaşez şi încerc să mă feresc.“

“Spaţiul unde nu intră nimeni“
Gabriel, 32 de ani, divorţat.„E limita până la care mă pot simţi în siguranţă şi nesufocat, e spaţiul unde mă simt liniştit. Este clar spaţiul unde nu intră nimeni. Dimensiunea lui poate varia de la o situaţie la alta, de la o stare la alta. Intruşii cei mai neplăcuţi sunt oamenii care-mi zâmbesc larg, dar care e clar că au alte intenţii şi sunt aşa de insistenţi încât mai bine îi accepţi doar pentru a scăpa mai repede de ei. În majoritatea cazurilor las de la mine; câteodată negociez, rareori dau cu ei de pământ.”


Situaţii şi… situaţii


Bogdan, 36 de ani, căsătorit. „Sunt situaţii când ceea ce în mod normal m-ar fi scos din sărite nu mă deranjează deloc, de exemplu înghesuiala de la concerte sau din cluburi. Altfel, ţin foarte mult la spaţiul meu privat, chiar când mă aflu în taxi, pe scaunul de lângă şofer. Şi cel mai mult cred că mă enervează necunoscuţii, care, din varii motive, simt nevoia să mă atingă pe braţ, să mă bată pe spate etc. În astfel de cazuri mi se pare foarte greu să negociez ceva, de obicei mă retrag şi păstrez distanţa.“

Teritorii şi graniţe
Spre deosebire de animale, oamenii atribuie sensuri spaţiilor fizice şi, ca atare, teritoriul uman este prin esenţă social, arată conf. dr. Ştefan Boncu de la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din cadrul Universităţii A. I. Cuza (UAIC) Iaşi.


Specialistul în psihologie socială aminteşte într-o lucrare de cele trei tipuri de teritorii definite de psihologul Irwin Altman. Teritoriul primar asigură intimitatea, poate fi personalizat şi orice intruziune în el este resimţită ca o violare, exemplul cel mai la îndemână fiind locuinţa.

Teritoriul secundar este împărţit de mai mulţi indivizi, dar nu este foarte clar cui aparţine. De obicei, pentru moment, celui
care-l ocupă. În timp ce teritoriul public - cum ar fi scaunul dintr-un tramvai sau o cabină telefonică - este deschis tuturor şi niciun individ nu crede că are drepturi asupra acestuia atunci când îl ocupă.
O formă de comunicare
„Teritorialitatea serveşte la reglarea intimităţii. Individul se poate retrage în teritoriul primar şi poate rămâne singur, în felul acesta închizând lumea exterioară pentru el", explică Ştefan Boncu.
Dincolo de teritorii fixe pe care le poate marca în diverse moduri - punând o plăcuţă cu numele pe uşa casei, aşezând o haină pe un scaun dintr-o sală de spectacol sau lăsându-şi geanta pe scaunul din autobuz în timp ce compostează biletul -, omul abordează un comportament aparte şi faţă de un teritoriu mobil.

Altfel spus, comunicăm prin cuvinte, cu mâinile, cu ajutorul privirii, al expresiilor faciale, dar şi prin modul în care folosim un spaţiu - după cum indică profesorul Septimiu Chelcea în „Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura".

Studii aprofundate în acest domeniu a făcut antropologul american Edward T. Hall, care a inventat şi termenul de „proxemică", pentru a desemna studiul folosirii spaţiului de către om. Potrivit lui Hall, spaţiul personal ia forma unei sfere, iar individul nutreşte sentimente de proprietate pentru această sferă care-l include. Cercetări ulterioare au arătat însă că acest spaţiu personal nu are o formă perfect circulară, ci este mai mare în faţa fiecărei persoane şi mai redus în spatele ei şi în lateral.

De asemenea, cercetătorii au mai scos în evidenţă faptul că toate comportamentele noastre privind spaţiul nu sunt înnăscute, ci învăţate: de pe la 4-5 ani începem să manifestăm comportamente spaţiale, iar la 12-13 ani normele spaţiale sunt similare adultului.

Patru distanţe interumane

În urma cercetărilor, antropologul american Edward T. Hall delimitează patru distanţe interumane:

-„distanţa intimă" (de până la 40-50 de centimetri) în care poţi simţi prezenţa celuilalt, mirosul, respiraţia. Este un spaţiu de protecţie pentru fiecare, accesibil doar persoanelor foarte apropiate.
-„distanţa personală" (50-75 de centimetri), în care indivizii îşi pot atinge mâinile, defineşte limita contactului fizic cu ceilalţi.
-„distanţa socială" (1,5-3 metri) este distanţa la care se desfăşoară cele mai multe dintre interacţiunile individuale obişnuite, tranzacţiile, afacerile cu aspect formal.
-„distanţa publică"(3-6 metri) este cea la care individul e protejat şi, dacă este atacat, poate deveni defensiv.

Efectele invaziei spaţiului vital

Psihologii susţin că oamenii tolerează cu greu pătrunderea străinilor în spaţiul lor personal şi social, iar studiile au arătat că intruziunea în spaţiul intim determină modificări fiziologice şi psihice. Dimensiunea acestei sfere este influenţată de mai mulţi factori: cultura naţională, personalitatea individului, vârsta, sexul etc.

„Dreptul la demnitate al fiecăruia dintre noi presupune inclusiv respectarea spaţiului vital, deoarece atingerile de orice natură, inhalarea mirosurilor altora ne aduc, în mod evident, un prejudiciu", crede Aniela Minu, psiholog clinician. Respectarea spaţiului personal este importantă din cauza implicaţiilor majore asupra comportamentului uman şi asupra performanţelor individuale.

„În zilele noastre, oamenii sunt tot mai stresaţi fizic şi psihic şi mai puţin mulţumiţi de viaţă. Scăderea performanţelor, creşterea stresului psihic, a numărului de comportamente deviante (inclusiv delicte), creşterea agresivităţii verbale şi fizice, a nemulţumirilor faţă de lume şi de viaţă, scăderea calităţii relaţiilor dintre indivizi reprezintă doar câteva dintre efectele invadării spaţiului personal", explică Minu.

Aglomeraţia din mijloacele de transport în comun, de la concerte, din cinematografe atrage în mod inevitabil intruziunea unor necunoscuţi în zona noastră intimă şi personală.

Tehnici de apărare

Într-un spaţiu închis este puţin probabil să ne placă necunoscuţii cu care venim în contact. „Uneori este dificil să le întorci spatele, căci nu te poţi mişca. Evident, în aceste condiţii e şi mai dificil să ignori mirosurile, conversaţiile (inclusiv telefonice), atingerile involuntare sau voluntare. Încercăm să ne păstrăm intact acest spaţiu creând o zonă neutră la interacţiunea cu ceilalţi, fie prin întoarcerea privirii, prin interpunerea unui obiect între corpul nostru şi al celui de lângă noi - o servietă sau poşeta drept barieră, lectura unei cărţi sau ascultarea muzicii la căşti", mai spune Aniela Minu.

Sunt oameni care au o toleranţă foarte scăzută la invadarea spaţiului personal, motiv pentru care evită aglomeraţiile şi folosesc maşinile personale.

"Creşterea agresivităţii verbale şi fizice, a nemulţumirilor faţă de lume şi de viaţă sunt doar câteva efecte."
Aniela Minu
psiholog

Reacţii dictate de aglomeraţie, gen şi cultură

Reacţiile faţă de intruşii în spaţiul personal variază în funcţie de tipul de societate în care trăim, dar şi aglomeraţia sau genul reprezintă variabile ce trebuie luate în calcul.

O cercetare făcută de Departamentul de psihologie al Universităţii de Stat din Missouri (Missouri Western State University, SUA) a vrut să evidenţieze reacţiile celor cărora li se viola spaţiul personal în condiţii de densitate mică de persoane - o bibliotecă sau un cinema -, comparativ cu cei la care intruziunea avea loc în condiţii de densitate mare - un aeroport sau un centru comercial.

Pentru experiment au fost folosiţi subiecţi naivi din cele patru amplasamente, de care s-au apropiat persoane la aproximativ 15 centimetri sau chiar s-au aşezat lângă ei, deşi celelalte locuri erau disponibile. Analizând rezultatele, autorii experimentului au realizat că reacţiile participanţilor nu au fost influenţate de densitatea din cele patru locaţii.

Comportamentele măsurate în cazul subiecţilor au fost lipsa de reacţie, îndepărtarea de zona respectivă (părăsirea ei), evitarea contactului vizual, interacţiune verbală şi mărirea distanţei interpersonale. Ipoteza de la care s-a pornit a fost că în spaţii cu densitate mare aceste reacţii la invadarea spaţiului personal sunt mai prezente. Rezultatele experimentului nu o susţin.

Mai mulţi sociologi au explicat că există o mare diferenţă între densitate şi aglomeraţie, prima referindu-se la un concept spaţial, în timp ce a doua reflectă unul psihologic.

Factori spaţiali, sociali şi personali concurează la apariţia aglomeraţiei, o stare psihologică de stres, ce nu are întotdeauna legătură cu densitatea. Diferenţa poate fi ilustrată prin comparaţia dintre un concert rock şi o sală de lectură a unei biblioteci. În prima ipostază, zeci de mii de oameni sunt îngrămădiţi într-un spaţiu relativ restrâns: cu toate acestea, fanii nu resimt aglomeraţia. Alta este însă percepţia unui subiect dacă alţi patru sau cinci stau la masa lui în sala de lectură.

Diferenţe de gen

În timp ce stau singuri într-o bibliotecă, studenţii îşi aşază genţile, hainele sau alte obiecte personale pe masă în diverse moduri, pentru a preîntâmpina invadarea spaţiului lor personal.

Bazat pe studii anterioare, experimentul celor de la Departamentul de psihologie de la Georgetown University, SUA, a pornit de la premisa că femeile pun lucrurile personale lângă ele, pentru a proteja acest spaţiu, în timp ce bărbaţii le aşază în faţa lor, pentru că acesta este spaţiul pe care îl valorizează mai mult.

Subiecţii din studiu, 75 de bărbaţi şi tot atâtea femei, toţi studenţi, au fost lăsaţi să se aşeze la mesele din sala de lectură, reieşind că mai puţin de 5% din mese erau ocupate de mai mult de o persoană, la declanşarea experimentului.

Rezultatele finale ale studiului au arătat că un număr de femei semnificativ mai mare decât cel al bărbaţilor au protejat locul de lângă ele, în timp ce bărbaţii au pus lucrurile personale în faţa lor în număr mai mare decât femeile, încercând să-i împiedice pe alţii să se aşeze de celalaltă parte a mesei.

Cercetările asupra spaţiului personal au mai arătat că distanţa de interacţiune optimă este mai mică la femei decât la bărbaţi.

„Cultura reprezintă un factor important al spaţiului personal. Locuitorii Americii Latine, francezii şi arabii interacţionează la distanţe mai mici decât o fac cei din Statele Unite, englezii sau suedezii. Studiile mai arată că indivizii interacţionează la distanţe mai mici cu cei aparţinând aceleiaşi culturi decât cu cei dintr-o cultură străină", punctează profesorul Ştefan Boncu, de la UAIC.

Cel mai des întâlniţi invadatori

Invazia în spaţiul personal poate îmbrăca nenumărate forme, dar cel mai des reclamate, aşa cum le inventariază psihiatrul american Judith Orloff, autoarea cărţii „Emotional Freedom" („Libertatea emoţională", în traducere) sunt următoarele:

1 Trăncăneala celor care vorbesc la telefonul mobil în timp ce stau la o coadă.

2 Insistenţa agenţilor de vânzări prin telefon.

3 Muzica la maximum, oamenii care vorbesc tare.

4 Escrocii, escrocheriile şi spammerii de pe internet.

5 Mitocanii de la sala de fitness care nu-i lasă şi pe alţii să lucreze la un aparat.

6  Poluarea atmosferică, parfumul prea tare.

7  Persoanele care ţi se bagă în suflet ca să-ţi spună ceva.

Indiscreţia vecinului în comunism


Atunci când se referă la lipsa de respect pentru spaţiul personal, românii invocă adesea educaţia precară. Cercetătorii susţin că e vorba, mai degrabă, despre o altfel de educaţie: cea comunistă.

Dintr-o epocă în care zidurile blocurilor „nu mai ascund arcaşi, ci ochi care «securizează», «observă indiscret» orice mişcare a vecinului sau a trecătorului", arată Codruţa Cuceu, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „George Bariţiu" din Cluj.

În economia comunistă a spaţiului, indiscreţia a fost „acea religie neoficială a societăţii blocurilor", care mai are şi astăzi nenumăraţi adepţi.